Obștile din Vrancea sunt diferite de restul obștilor de pe teritoriul munților Carpați. Aici toți membrii au drepturi egale, doar un drept pentru fiecare și, implicit, voturi egale. Fiecare locuitor devine membru în obște la vârsta de 18 ani, cu condiția să aibă domiciliul în localitate. Dacă cineva părăsește satul și decide să locuiască în altă parte, atunci își pierde dreptul. Dacă cineva se mută în sat, persoana poate deveni membru. Dreptul în obște nu se moștenește, nu este transmisibil și nu poate fi înstrăinat.

Acest sistem deosebit de alte obști din țară este explicabil prin faptul că obștile vrâncene nu s-au supus legislației de la 1910 care a formalizat sistemul de proprietate comună obștească în restul țării pe principiile proprietății individuale – ce alocau individului drepturi inegale transmisibile si inalienabile – ci și-au apărat cutumele, sitemul lor local. În acest process menționăm rolul istoric al elitelor regionale

Sistemul de distribuire a drepturilor în mod egal și pe bază de domiciliu generează un avantaj important, evitând confuzia și certurile referitoare la genealogii și moștenire, care persistă în multe dintre celelalte obști sau composesorate. Sistemul favorizează, de asemenea, un sentiment de comunitate și "beneficii pentru toți".

Situația retrocedărilor în cazul obștilor Vrancei a fost mai clară decât în alte județe. Majoritatea obștilor și-au recâștigat proprietățile cu legea 1/2000. Pentru al doilea val de retrocedări, date furnizate de RNP Romsilva în 2007 indică pentru județul Vrancea doar 1527 ha de pădure revendicate de formele asociative cu legea 247/2005.  Aceasta reprezintă o suprafață foarte mică, raportat la alte județe, indicând o soluționare a retrocedărilor încă din perioada premergătoare legii 247/2005. În prezent, din datele noastre rezultă 2374 ha pentru care încă nu s-a obținut titlul final de proprietate, adică 3% din toată suprafața, ceea ce reprezintă foarte puțin comparativ cu situația din alte județe.

​

​

Obștile cuprinse în proiect totalizează suprafețe de teren de 66.981 ha, din care 59.736 ha de pădure și 6613 ha de pășune. Datele furnizate de Garda Forestieră (2016) indică o suprafață totală de pădure de 67.827 ha, incluzând și obștile nestudiate în cadrul proiectului. Obștile din zonă sunt de obicei mari, peste 1000 ha. Cea mai mare este Obștea Tulnici cu 13.000 ha. Câteva sate au suprafețe mai mici, până la 400 ha, din cauza unor situații particulare, cum ar fi vânzările de terenuri (Rugetu) sau formarea recentă și lupta asupra proprietății între sate pe perioade lungi de timp (Prahuda, Vîlcani, Ghebari).

În total, obștile vrâncene studiate au 24.282 membri, în medie 971 membri/ obște. Raportul între suprafață și numărul de membri este de 2.75 ha/membru obștean, iar raportul mediu între cantitatea de lemn recoltată și numărul de membri este de 8 m³/membru obștean.

Raportul între cantitatea de pășune și membri este de 0.27 ha/membru. Pășunile nu sunt abundente. Pădurile majorității obștilor sunt productive, preponderent de conifere și cu vârste de peste 80 de ani.

Păduroși și abrupți, munții Vrancei sunt caracterizați de alunecări de teren și eroziunea solului, fenomene ce au fost accentuate de defrișările masive produse de societățile anonime forestiere la începutul secolului XX. O parte din pădurile Vrancei, în bazinul superior al Nărujei, au fost de asemenea tăiate la ras în anii 1980, ca urmare a ordinului politic de a extinde suprafața de pășune pentru o mai bună performanță a județului în domeniul produselor lactate.

Accesibilitatea pădurilor este un aspect problematic, majoritatea drumurilor fiind rupte; Vrancea este probabil singura zonă a Carpaților în care se mai fac exploatări cu boi.

​

​

​

În Vrancea, proprietățile devălmașe sunt localizate la distanțe considerabile față de așezarea satelor, diferit față de alte zone în care pădurile și pășunile sunt în zonele imediat adiacente. Satele se află așezate de-a lungul râurilor la altitudini mai joase, în partea estică, iar munții formează o masă compactă în zona vestică a județului. În unele cazuri, localitatea se află la 50-60 de km de pădurea sa. Trei localități se află în imediata apropiere a proprietăților: Nereju, Tulnici și Herăstrău.

Inițial, proprietatea devălmașă era comună pentru toate satele Vrancei, o devălmășie regională, sau devălmășie de ocol. Ulterior, datorită conflictelor și plângerii unor sate ‘lipsite de munte’ (Sava 1931), fiecarui sat i s-au alocat un munte sau o serie de munți, având în vedere criterii echitabile de satisfacere a necesităților pastorale, fiecărui sat atribuindu-se ‘frunză’ - loc de pășunat aproape de sat, unde frunzele înverzesc prima data primăvara și vitele pot fi scoase la păscut - și ‘frunte’ sau ‘munte mare’. Împărțirea acestor suprafețe pe obști datează de la începutul secolului XIX și se datorează unui proces repetat de “aruncare a munților pe sate”. Prima ‘aruncare’ a fost în 1755, după care, datorită conflictelor iscate, alte cinci astfel de împărțiri au avut loc, ultima în 1840 (Stahl 1998). Aceste împărțiri pe sate au fost prilej de mari conflicte și au ‘frământat Vrancea în adâncuri’ (Constantinescu-Mircești si Stahl 1929). Atribuirea munților pe sate s-a realizat inițial proporțional cu mărimea satelor. 

Fiind greu de măsurat (de ‘sforit’) ca suprafață de teren la acea vreme, valoarea munților s-a calculat în funcție de venit – iar cum pășunatul reprezenta folosul cel mai important, s-a calculat venitul obținut din arendarea pășunilor, ‘vândute cu anul’ (Stahl 1998). Suprafața satelor, și criteriul aruncătorii munților, a fost de asemenea evaluată monetar, în funcție de cota-parte de bir contribuită de fiecare sat (Stahl 1998). În aruncătorile mai târzii (începutul secolului XIX) s-a ținut seama și de contribuțiile la judecățile cu boierii acaparatori (boierul Iordache Roset-Roznovanu).

​

​